Multe vorbe ne ies pe gură și credem că le aud doar cei prezenți. De fapt de multe ori vorbim în șoaptă, tocmai ca să audă doar cei prezenți (ca și cum am ascunde ceva sau ca și cum cineva ne-ar asculta). De ascultat suntem ascultați, fără îndoială, dar nu de cei pe care ni-i imaginăm noi că ne-ar asculta. Până la urmă și dacă ne-ar asculta băieții cu epoleți, nu de ce aud ei ar trebui să ne fie frică, ci de ceea ce aude Domnul.
Câte din toate cuvintele pe care le folosim în fiecare zi nu le-am scoate pe gură dacă Cristos ar fi chiar acolo lângă noi? Mă gândesc nu numai la câte cuvinte ar lipsi (față de câte spunem de obicei), ci și câte cuvinte am spune în plus (care altfel nu le-am spune!? – apropo de a vorbi oamenilor despre El). Pentru că este o întrebare bună: ce cuvinte scoatem pe gură în fiecare zi și câte am scoate (sau n-am scoate) dacă ar fi El prezent. Îmi imaginez că am fi foarte spirituali, foarte evlavioși dacă L-am avea pe El cu noi în fiecare zi. Numai despre El am vorbi, numai despre rugăciune, cântare etc. Dar oare ce ne oprește să vorbim ceea ce trebuie în fiecare zi!?
Psalmistul surprinde un lucru care ne oprește în drum, să zic așa. Ne trăim viața, luăm decizii, vorbim încolo și încoace, dar vine un moment în care Dumnezeu spune ca în Psalmul 50, ceva ce ne îngheață: „iată ce ai făcut și Eu am tăcut”! Oare care sunt lucrurile pe care le-am făcut, sau vorbele pe care le-am spus despre care El ar putea spune lucrul acesta în dreptul nostru? Chiar dacă El tace față de lucrurile care ni se par îndoielnice, nu înseamnă că El aprobă acele lucruri. El tace de multe ori față de lucrurile care sunt clar greșite (asta ne spune și psalmistul), dar nu înseamnă că le aprobă prin faptul că tace, ci așteaptă să vadă până unde mergem și când avem de gând să ne pocăim.
În concluzie, n-are rost să facem statistici despre cât vorbim… știm că vorbim mult și mai știm că uneori facem lucruri care n-ar trebui să le facem și nu facem ceea ce ar trebui să facem. În astfel de momente să ne aducem aminte că Dumnezeu vede și aude, iar dacă tace nu este pentru că nu vede și nu aude, ci pentru că așteaptă să ne lăsăm de ceea ce facem și n-ar trebui să facem. Și mai așteaptă să încetăm să mai vorbim în șoaptă, ca și cum El n-ar auzi și să ne apucăm să avem grijă la vorbirea noastră pentru că El aude, chiar dacă tace! Să nu uităm că într-o zi El va vorbi și atunci vorbirea Lui va fi definitorie, de aceea vorbirea noastră de acum trebuie să fie cu băgare de seamă!
