Cei mai mulți dintre noi au aruncat pietricele în apă măcar o dată în viață. Unii au participat și la concursuri de aruncat pietricele, cine aruncă cel mai departe, cine reușește cele mai multe salturi la o singură aruncare. Chiar dacă am căutat nițel după o piatră cât mai netedă, lucioasă ori ușor de mânuit, pietricelele erau acolo, fără număr, fără să fi făcut noi efortul de a le așeza pe malul apei. Poate niciodată nu am simțit nevoia să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru ele...
Dar hai să ne gândim puțin la funcționalitatea acelor pietre pe care nu am dat doi bani! Ele au slujit pentru relaxarea noastră, pentru verificarea îndemânării sau pur și simplu pentru „a ne arăta mușchii” în fața prietenilor pe care i-am surclasat, totul reducându-se la satisfacția propriului eu.
Dacă ne transportăm în timp și spațiu, vizualizând mental pustia în care Iacov a ales dintr-o mulțime de pietre una care să-i fie „pernă”, să-și plece capul pe ea, lucrurile se complică, raportul de funcționalitate și de semnificație se schimbă. Erau foarte multe pietre de jur împrejur, într-o întindere nedefinită, în pustie, unde linia orizontului nu este întreruptă de copaci înalți sau de clădiri impunătoare.
Odată găsită piatra de căpătâi, ea are o utilitate evidentă, o funcționalitate practică. Iacov își pleacă pe ea capul și visează o scară ce unește cerul cu pământul, o scară pe care îngerii urcă și coboară, și în vârful căreia stă Însuși Dumnezeu. Când se trezește, înțelege că este într-un loc sfânt, nu pentru că pustia nu mai era pustie, fiindcă peisajul a rămas același, ci fiindcă locul acela a fost impregnat, îmbibat de prezența lui Dumnezeu. Reacția lui imediată este să ungă cu untdelemn piatra pe care și-a făcut-o pernă, să facă din ea „stâlp de aducere aminte”.
Ce s-a întâmplat cu piatra pusă căpătâi: și-a schimbat consistența, statutul sau forma inițială? În niciun caz. Piatra rămâne acolo în pustiu, nici măcar nu este luată de acolo. Însă ea devine de acum o „piatră vie”, fiindcă a fost „martorul” unei manifestări a lui Dumnezeu. Utilitatea ei este aceeași, dar semnificația ei este cu totul alta.
Să revenim puțin la imaginea inițială cu aruncatul pietricelelor în apă. Utilitatea acelor pietricele era limitată. Uneori serveau doar orgoliului cuiva. Nu te trimiteau cu gândul la Dumnezeu, deși ar fi putut să o facă, nu aveau o funcționalitate în perspectiva veșniciei. În schimb, piatra pe care Iacov a avut-o ca pernă a avut pe lângă utilitate un rost, acela de a fi martor la unirea pământului cu cerul, de a asista la arătarea lui Dumnezeu. Prin ungerea ei cu untdelemn, a primit un alt statut – ea nu a mai fost din acel moment o piatră tăcută, ci a devenit o piatră grăitoare, purtătoare a unui mesaj din altă lume.
Ce fel de piatră ești tu? O piatră cu o utilitate limitată, cu o funcționalitate practică, imediată... sau o piatră vie, unsă cu untdelemn, purtătoare a Chipului și Asemănării, o piatră care să facă diferența în pustia acestei lumi, o piatră care să se potrivească de minune în Templul lui Hristos?
„Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos” (1 Petru 2:5)
Comments