Acceptăm numai din când în când că suntem oameni ai contrastelor. Găsim scuze în dreptul nostru, dacă acum zicem că e alb, iar în secunda următoare zicem, cu aceeași convingere, că e negru. Însă nu tolerăm la ceilalți semeni ai noștri tatonarea între extreme. Pe ceilalți, îi punem foarte repede sub lupa judecății. Ca adevărați deținători ai adevărului suprem ce suntem!
Isus le atrage atenția ucenicilor că sunt legitime contrastele: „Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura” (Ioan 16:20a).
Iată că pot fi simultan pe scena lumii plânsul unora și bucuria altora... referitor la aceleași circumstanțe, referitor la aceleași eveniment. Desigur că Isus vorbea astfel înainte de moartea și învierea Lui. Dar e limpede că tiparul nu s-a modificat de la începutul omenirii până în zilele noastre.
Oamenii se uită la același eveniment istoric cu ochelari diferiți, sau măcar cu dioptrii diferite, iar atitudinile lor pot fi diametral opuse. Uniformizarea e imposibilă, și nici nu ar fi de dorit, fiindcă într-o lume în care nu ar exista contraste, ne-am plictisi mult prea ușor. Tensiunea și creșterea pulsului vin din lupta luminii cu întunericul, nu din plutirea lină pe norișori pufoși, într-o mișcare ascensională, din strălucire în strălucire.
Important este să Isus nu condamnă pe nimeni când rostește aceste adevăruri. El doar pune în pagină legitimitatea manifestărilor contradictorii.
Diferențierea vine când anticipează schimbarea pe care ucenicii Lui o vor experimenta. E o schimbare care evidențiază, din nou, extremele, dar într-un sens de transfigurare, de mântuire, într-un sens izbăvitor: „Vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan 16:20b). Nu e nicio condamnare în această fugă de la o extremă la alta! Nicio arătare cu degetul!
Prin gura lui Petru, a vorbit Duhul Domnului, iar într-un scurt interval de timp, a vorbit Cel Rău. Isus nu l-a anihilat pe Petru din această cauză, nu l-a desființat fiindcă a făcut du-te-vino între cer și pământ, între bine și rău. A putut anticipa în el stabilitatea de „piatră pe care Își va zidi Biserica”.
Prin urmare, manifestarea simultană a contrastelor este legitimă și nu trebuie judecată instant.
Să recunoaștem, cu umilință, că avem nevoie de perspectiva cristică pentru a înțelege în mod cuprinzător și anticipativ tatonarea între extreme de care ne lovim practic zi de zi, în circumstanțele din proximitate și în cele de la distanță!
Minunat ar fi să avem parte de schimbarea izbăvitoare, mântuitoare, descrisă atât de frumos în cuvintele lui Isus: „Întristarea voastră se va preface în bucurie”! Așa să ne ajute Dumnezeu!
Comments