De ce vrem să fim bucuroși/liniștiți/împliniți? De ce ne e frică de probleme, boală sau lipsuri? Un prim răspuns ar fi faptul că ne concentrăm prea mult pe noi/sine. Nu vreau să sugerez că acesta este un lucrul total greșit și nepotrivit. De altfel, avem nevoie să ne evaluăm viața din când în când și atunci normal că ne uităm la noi și, pe deasupra, cum am putea să-l iubim pe aproapele „ca pe noi înșine” dacă nu ne uităm și la noi. Când spun că ne concentrăm prea mult pe noi mă refer la un trend al societății în care trăim. Trăim vremuri în care se dorește schimbare chiar și în lucruri care nu sunt schimbabile – totul pentru a se eleva propriile dorințe, pofte și plăceri. Din păcate astfel de schimbări au ajuns de multe ori să fie acceptate, în mod tacit și de către creștini, (care se presupune că sunt conduși de valori diferite decât ale societății).
În cea de-a doua cea mai mare poruncă (Matei 22:39) găsim valoarea Împărăției lui Dumnezeu care trebuie să fie parte integrantă și activă din viața creștinului. Observați ordinea: pe aproapele ca pe sine. Pe când societatea a făcut exact invers: pe sine și dacă mai rămâne ceva atunci și pe aproapele. Ordinea stabilită de Scriptură nu este la întâmplare, pentru că ea conține în modul în care a fost stabilită o ecuație de verificare (dacă pot spune așa). Adică, nu poți fii egoist și să te iubești numai pe tine, pentru că atunci însuși egoismul tău elimină dragostea pentru aproapele. Cu alte cuvinte, iubirea pentru aproapele se verifică de iubirea de sine și invers. Iubirea de sine nu poate să fie mai mare decât iubirea pentru aproapele. Această pârghie de echilibru are un rol esențial, iar problema este la iubirea de sine – aceasta echilibrează lucrurile. Și problema nu se pune ce am de făcut, ci când mă apuc de ce am de făcut. Știm ce trebuie să facem, Cuvântul este clar, noi trebuie să clarificăm valorile după care trăim.
Dar un alt lucru legat de întrebările de la început este o perspectivă la care poate ne gândim mult prea rar. Întrebarea nu se pune „de ce vrem…”, ci mai degrabă „de ce să avem parte de așa ceva” – adică o chestiune de merit, de har. Dacă am avea mai mult perspectiva harului ne-am da seama cât de puține lucruri merităm. De fapt, nu merităm nimic totul este har. Aceasta este perspectiva la care ar trebui să ne gândim mult mai des, onorându-L pe Cel care ne acordă acest har și vindecându-ne astfel de egoism și iubirea exagerată de sine.
