Skip to content Skip to footer

E 23 August… dar staţi liniștiţi, nu vreau să plâng după vremurile de odinioară. Cei mai în vârstă își aduc aminte probabil de fastul și forfota ce se făcea în toată ţara. Erau aduși oameni din toate colţurile ţării, din fabrici și uzine, pionierii și șoimii Patriei; îmbrăcaţi de sărbătoare ca să defileze și să facă o paradă frumoasă în faţa ochilor „conducătorului iubit”. Oficial, era declarată Ziua Naţională a României, dar în fapt, zici că era ziua lui Ceaușescu!? 🙂 De ce a fost așa… probabil unii încă se întreabă. Dacă citim istoria, uneori parcă contrariază în ceea ce privește faptele din jurul acestei date, dar cu toate acestea, citiţi istoria acestei zile. (Istoria e frumoasă, dar interesant că descoperi asta numai după ce treci de o anumită vârstă… sau depinde cine ţi‐o prezintă !?). Ceea ce îmi dă mie, acum, subiect pentru acest editorial nu este modul în care au acţionat Regele Mihai, Generalul Antonescu și ceilalţi, ci modul în care a acţionat, mai târziu în istorie, „conducătorul iubit” și ce influenţă, se pare, a avut (și poate încă are), asupra noastră ca popor ‐ anume problema deturnării atenţiei. Faptul că timp de 40 de ani cineva a „deturnat” o sărbătoare pentru că așa i‐a fost pe plac se vede în modul în care acţionăm, poate subconștient, atunci când primim cea mai mică responsabilitate (mai exact când suntem în poziţie de a conduce ‐ de la mașină până la cele mai mărunte responsabilităţi, poate responsabil de echipă, până la cele mai înalte ‐ director sau politician) ‐ credem că‐i vorba despre noi! Pleacă diriginta din clasă și îl numește pe unul dintre elevi responsabil cu liniștea ‐ dintr‐o dată se schimbă, zici că stai pe proprietatea lui. Sau vă aduceţi aminte de portarii de la spitale… nici vorba să poţi intra în unitate… asta până se scotea leuţul la interval ‐ dintr‐o dată se putea. Sunt doar câteva exemple de înţelegere greșită a conducerii (de orice fel ar fi ea): „cum simt puţin scaunul care‐mi acordă o anumită autoritate, cum parcă văd lucrurile în folosul meu.” Asta s‐a întâmplat timp de 40 de ani și oamenii au învăţat în subconștientul lor acest lucru: „ţie să‐ţi meargă bine, ce contează de ceilalţi!” O mentalitate care trebuie schimbată!

Dar deturnarea atenţiei s‐a întâmplat și la nivelul populaţiei ‐ cineva spunea că e sărbătoarea ţării, dar se sărbătorea ca și cum ar fi fost sărbătoarea lui. Cu trecerea anilor, oamenii au pierdut esenţa, totul devenind doar o rutină și un formalism ‐ pentru cei mai mulţi nici măcar călătoria la București, pentru paradă, nu mai era o sursă de bucurie. Unii mai au și acum aceste sechele. Azi, uităm să ne bucurăm sau pur și simplu nu mai știm să ne bucurăm pentru că subconștientul nostru ne transmite semnalul deturnării. Opriţi‐vă! Azi Cristos nu deturnează sărbătoarea, pentru că El ESTE Sărbătoarea. El, Cel care ne conduce MERITĂ lauda noastră, bucuria noastră, efortul nostru, dedicarea noastră.