Atunci când eram mici și făceam câte o năzbâtie (nu mă refer la mine, ci așa în general, desigur 🙂 ) și eram confruntați de părinți, cea mai la îndemână scăpare ni se părea a fi: „n-am făcut eu”. Dacă în timp ce spuneam asta mai și arătam, așa discret, spre frați cu degetul, ni se părea că sigur scăpăm de pedeapsă. Ceea ce nu știam ca și copil e, că de cele mai multe ori părinții își dădeau seama cine e vinovat după intensitatea și rapiditatea cu care spuneam: „n-am făcut eu!”. Culmea e că am rămas ca și adulți cu aceleași obiceiuri: „nu eu am făcut”. Cu alte cuvinte nu te uita la mine, n-o să găsești vina aici, că eu pur și simplu n-am făcut!
Interesant că Amos, cartea Amos ne prezintă o situație în care disciplinarea o primește atât cel care face în mod intenționat rău, dar și cel care (probabil tot intenționat) nu face binele. Adică diferența dintre Damasc, Gaza, Tir, Edom, Amon, Moab pe de o parte și Iuda și Israel pe cealaltă parte, este că primii au făcut ceea ce era greșit, rău, iar cei din urmă, n-au făcut ceea ce știau că este bine să facă; pentru că a nesocoti Legea lui Dumnezeu este mai grav decât doar a face răul. A nesocoti presupune o cunoaștere ignorată! A nesocoti are de-a face cu o inimă care cunoaște ce are de făcut, dar ignoră pentru că găsește mai ușor să facă ceea ce este mai ușor decât ceea ce este bine.
Dacă încă de mici ne naștem cu această înclinație de a fugi de responsabilitate, sau cel puțin o negăm până „se prind părinții”, când ajungem să cunoaștem inima plină de bunătate a Domnului care ne îndeamnă la pocăință și în continuare nesocotim binele făcând răul, asta este ceva mai mult decât fugă de responsabilitate, anume este un indiciu al unei inimi care se împietrește. Împietrită față de ce sau cine? Față de inima plină de bunătate a lui Dumnezeu.
Ne-am învățat să ne batem cu pumnul în piept lăudându-ne cu ceea ce am făcut pentru Domnul: m-am rugat, am postit, am ajutat, am venit la biserică, am încurajat… când tot ceea ce vrea Domnul de la noi este… inima noastră! Pentru că putem face toate lucrurile de mai sus cu o inimă indiferentă și multă adaptare. De ce vrea Domnul inima noastră? Pentru că El e Singurul care o poate schimba. Dacă o lăsăm fără supravegherea Lui, ea are tendința să nesocotească ceea ce știe că trebuie să facă, are tendința să ignore ceea ce cunoaște. Fiule, dă-mi inima ta… este vocea Înțelepciunii pentru noi azi!
