Cu toate că percepția generală despre Epistola către romani este că e prea complicată pentru a
fi înțeleasă de orice om, dacă ne apropiem cu destulă atenție vom descoperi o perlă a
învățăturii care-ți va cauza o luminare a sufletului și înțelegerii, care te va duce la un nivel
superior al părtășiei tale cu Domnul. Bogăția și însemnătatea cuvintelor lui Pavel, sub inspirația
Duhului Sfânt, sunt esențiale pentru trăirea creștinului. Un astfel de exemplu este și capitolul 13
și subiectele abordate în el.
Vorbind despre supunerea față de autoritate, Pavel nu numai că pune lucrurile într-o
perspectivă corectă și anume motivul pentru care noi trebuie să respectăm autoritatea (sau o
autoritate specifică) este că Dumnezeu e Suveran. El știe ce face, El conduce istoria. Pavel
punctează aici un principiu valabil atât cu privire la subiectul din capitol, dar valabil ca un
principiu general: „trebuie să fiți supuși nu numai de frica pedepsei, ci și din îndemnul cugetului”
(13:5).
Versetul acesta atinge și o preocupare pe care o avem uneori și care este exprimată în
întrebarea: de ce facem ceea ce facem? sau de ce nu facem anumite lucruri? Ne punem
această întrebare fie în momentele dificile ale vieții, fie atunci când vrem să „driblăm” ceea ce
este bine și corect de făcut. Ceea ce spune Pavel aici, ca un principiu general se referă la
motivația cu care acționăm: din frică generată de ceva din exterior sau dintr-o convingere
interioară. Trăim într-o vreme când parcă tot mai mult se acționează cu gândul la exterior și
nicidecum la ce iese din interior. Mult prea mult suntem interesați de exterior și alegem să facem
un lucru sau să nu facem un lucru în funcție de consecințele exterioare și mult prea puțin cu
gândul la stricăciunile cauzate cugetului nostru.
Pe de altă parte, exprimarea lui Pavel vorbește despre o progresie. O progresie care începe în
frică, dar se încheie în Duhul, iar noi suntem chemați să umblăm în Duhul și nu în firea
pământească. Asta îmi aduce aminte tot de cuvintele lui Pavel: „când eram copil, vorbeam ca
un copil, simțeam ca un copil… când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc” (1
Corinteni 13:11). Asta face Duhul Domnului în viața celui care se lasă condus de El – îl
maturizează din starea de a acționa din frică la o viață condusă de îndemnurile cugetului
condus de Duhul. De ce facem, deci, ceea ce facem? De frica consecințelor exterioare sau
datorită convingerilor interioare care sunt sub îndemnul Duhului?
