Ce urmează pentru cine sau pentru ce și de ce? Suntem oarecum obișnuiți cu această întrebare. Ne programăm lucrurile și unele doar le gândim, dar toate le facem cu un anumit scop. Când suntem la școală întrebăm ce oră urmează – uneori cu groază, știind că vine o materie grea, alteori ne înviorăm să aflăm că urmează o oră liberă sau ora de sport. Mai târziu, când mergem la locul de muncă ne interesează când vine sâmbăta, adică ziua liberă – mai ales în săptămânile încărcate de responsabilități.
Această întrebare se ivește în mod normal și cu referire la viața spirituală – și iată în astfel de momente, după o perioadă de post și rugăciune în care am fost. Nu în sensul în care nici nu reușim să facem cum trebuie un lucru și imediat să-l căutăm pe următorul și nu în sensul de a face lucrurile superficial. Este întrebarea care să ne aducă în starea de disponibilitate pentru Domnul. Este întrebarea constantă a vieții celui care și-a contopit planurile lui în planurile Domnului. A celui care găsește plăcere în a renunța „de bunăvoie” (cum îi cere Pavel și Filimon) la orgolii și vise personale pentru a le înlocui cu dorințele Tatălui.
Mai apoi este întrebarea care urmează unui biruințe (sau eșec). Este mult mai ușor să ne punem întrebarea când suntem în vale, decât atunci când suntem pe deal. În oricare dintre situații, aceasta este întrebarea celui care vrea să rămână conectat, adică a celui care înțelege că viața nu e formată doar din atingerea (sau nu) a unor obiective, ci viața înseamnă un maraton, o constanță, o trăire. Cu siguranță avem nevoie de obiective, dar ele nu trebuie să devină un scop în sine, ci ele trebuie să slujească țintei.
De asemenea este întrebarea celui care conștientizează nevoia constanței. Pasajul citit vineri despre momentul când Isus îi învață pe ucenici despre importanța postului și a rugăciunii vorbește despre nevoia unei vieți continue de rugăciune și post, adică de alipire de Cristos prin comunicare cu El și de dezlipire de lume prin ținerea în frâu a poftelor. Practic aici se dă bătălia în fiecare zi.
Apropierea de Domnul și lupta cu cerințele trupului este o luptă continuă. Aici se dă bătălia spirituală. Din punct de vedere al importanței asta-i ce urmează pentru noi. O luptă continuă, un frecuș nesfârșit în care dedicarea noastră trebuie să fie constantă, într-o singură direcție și spre o singură țintă – Cristos în noi, nădejdea slavei!
