Sigur că din obișnuință numim duminica aceasta duminica Tomii, dar mai este ceva, mai este un motiv pentru care vorbim an de an despre acest eveniment din preajma Învierii Domnului nostru Isus Cristos. Este un eveniment sau o acțiune (a lui Toma) cu care ne identificăm ușor, ba mai mult folosim adesea ce a făcut el ca pe o scuză pentru necredința noastră.
Aceasta nu arată altceva decât un mod de a ne trăi credința la limită; așa, la strictul necesar, la margine, pe tocul ferestrei, la limita dintre sacru și profan (vorba aceea). De multe ori trecem cu ușurință dintr-o extremă în alta: când facem ceva și merge totul bine spunem că Domnul ne vrea cap și nu coadă (deși, nu perfecțiunea ni se cere), iar când eșuăm, atunci ne scuzăm cu ceea ce noi numim scuza lui Toma – adică dacă și Toma a fost necredincios… Ar prinde bine un pic mai mult echilibru și o mai bună înțelegere a lucrurilor.
De ce oare ne mulțumim cu o credință „la limită”, cu o credință care spune: „eu sunt mulțumit dacă se închide ușa raiului în spatele meu”? De ce ne mulțumim cu o credință ieftină, crezând că astfel ne identificăm cu Toma? (Pentru că nu aceasta a fost credința lui).
Credința lui Toma cerea o dovadă, la fel cum credința ucenicilor primise dovada cu puțin timp înainte. Cu toții au avut nevoie de dovada învierii, și au primit-o, unii fiind prezenți de prima dată când a apărut Isus, Toma… mai târziu. Ucenicii erau, la pachet, speriați și nedumeriți, de aceea Isus li s-a arătat în mai multe rânduri și mai multe feluri pentru ca astfel credința lor să fie întărită, zidită și neclintită. Ucenicii aveau nevoie de aceste dovezi. Ucenicii aveau nevoie ca acest adevăr să fie pentru totdeauna cimentat în inima și mintea lor. Deci dacă te identifici cu necredința lui Toma, te identifici de fapt cu necredința ucenicilor. Ei toți au avut nevoie de aceste confirmări. De ce?
Pentru că Domnul Isus le dădea o inimă și-o minte de martori. Ei erau, de acum, cei care trebuiau să ducă acest mesaj mai departe atât în generația lor cât și la generațiile de după ei. Acest adevăr nu trebuia să fie alterat de nimic, nici măcar de o umbră a necredinței lor. Și așa a fost, pentru că mai târziu ei au fost gata, până la ultimul să moară pentru acest adevăr.
Cristos n-a murit pentru ca eu azi să trăiesc la limită, la graniță tot timpul, cu necredință și îndoială în inimă, ci să trăiesc cu adevărat fericirea celui care n-a văzut cu ochii aceștia (ca ucenicii), dar crede cu aceeași determinare în acest adevăr ca ucenicii. Să ne identificăm cu ucenicii, cu Toma în pasiunea și disponibilitatea lor de a prețui acest adevăr mai presus chiar și decât viața lor.
