Suntem într-un fel la spectrul opus israeliților care s-au întâlnit pentru prima dată cu sfințenia lui Dumnezeu, după ieșirea din Egipt. Ei atunci erau caracterizați de indiferență, noi azi de obișnuință. În fața sfințeniei lui Dumnezeu oricare din aceste două atitudini sunt distrugătoare.
Erau pe un drum nou, într-o perioadă nouă, într-un nou capitol al vieții lor și aveau de-a face cu un Dumnezeu despre care auziseră, dar care parcă îi lăsase în voia mâinilor aspre ale unor străini. De fapt Dumnezeu nu-i lăsase, nici nu era în necunoștință despre viața pe care ei o trăiau. Dumnezeu nu uită pe ai Lui, dimpotrivă este primul care-și aduce aminte de legămintele făcute. Dumnezeu nu-i lasă pe ai Lui, dimpotrivă derulează planul Lui de scăpare, la timpul Lui. Era un drum nou, cum spuneam și israeliții trebuiau să-L cunoască pe acest „Eu sunt” așa cum este El. Dumnezeu a fost la fel de serios arătându-și bunătatea ca și atunci când și-a arătat sfințenia și dreptatea. În El nu este părtinire – așa cum este în noi!
Nu se mai întâlniseră cu așa ceva. Nu mai văzuseră manifestarea misterioasă a Dumnezeului Atotputernic, Elohim, Iehova-Ire, Iehova-Rafa, Iehova-Nisi, Iehova-Shalom, Iehova-Savaot și vroiau să dea buzna, iar problema era că între aceste două părți era nevoie de mijlocire pentru reconciliere. Ceea ce a urmat pentru israeliți nu a fost altceva decât „o umbră” a mijlocirii, care avea să fie completă și totală în Mijlocitorul Cristos. Astfel, ei în acel moment erau ignoranți/indiferenți față de acest Adevăr, de aceea au dat buzna (până i-a oprit Moise).
În contrast noi azi, parcă suntem obișnuiți. Ne-am obișnuit cu Mijlocitorul și mai mult uneori acționăm ca și cum nu mai avem nevoie de El – că doar noi avem acces direct la Tatăl. Da, avem, dar doar prin El – să nu uităm asta!
Dacă ei atunci au căzut în pericolul de a se arunca din necunoștință, noi azi putem cădea în pericolul de a ne răci fie din obișnuință, fie din cunoștința prea multă pe care nu o aplicăm. Trăim într-o lume care înalță periculos de mult nevoile și dorințele omului. Așa de periculos încât omul începe să se întrebe dacă nu cumva este chiar el, dumnezeu – că doar multe lucruri poate omul rezolva, nu? Multe da, dar nimic care să rezolve problema esențială a lui. „Să ne apropiem dar cu deplină încredere…” cu atât mai mult că avem de Cine să ne apropiem și El vrea acest lucru. Să nu o facem nici cu indiferență, nici din obișnuință, ci cu reverența pe care El o merită!
